Inapoi la pagina precedenta

Stiri si evenimente

ICCJ. Dezlegarea unor chestiuni de drept. Răspunderea penală a întreprinderii individuale

ICCJ. Dezlegarea unor chestiuni de drept. Răspunderea penală a întreprinderii individuale

 

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 138 din data de 23 februarie 2016 a fost publicată Decizia nr. 1/2016 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „dacă întreprinderea individuală, persoană juridică fără personalitate juridică, poate fi subiect activ al unei infracţiuni săvârşite în realizarea obiectului de activitate”.

 

I. Titularul şi obiectul sesizării

 

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală a dispus, prin încheierea de şedinţă din data de 16 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 3.570/87/2014, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 475 şi art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „dacă întreprinderea individuală, persoană juridică fără personalitate juridică, poate fi subiect activ al unei infracţiuni săvârşite în realizarea obiectului de activitate”.

 

II. Analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

 

ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, a subliniat următoarele:
[…]
Dată fiind modalitatea concretă de formulare a întrebării prealabile prin încheierea de sesizare, rezolvarea problemei de drept a răspunderii penale a întreprinderii individuale implică un examen juridic plasat în două coordonate distincte, dar interdependente:

 

1.a) o primă evaluare, prealabilă, are ca obiect noţiunea de „persoană juridică” în înţelesul art. 135 din Codul penal şi măsura în care existenţa personalităţii juridice a unei entităţi colective sau unipersonale este sau nu o condiţie obligatorie pentru ca aceasta să poată avea calitatea de subiect activ al unei infracţiuni prevăzute de norma penală.

 

O atare evaluare se impune întrucât, conceptual, prin însăşi întrebarea preliminară adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de trimitere pleacă de la premisa că personalitatea juridică nu ar fi o componentă definitorie a calităţii de persoană juridică, cea din urmă putând exista, ca regulă, şi în absenţa celei dintâi;

 

1.b) într-o perspectivă subsecventă se impune clarificarea regimului juridic al întreprinderii individuale şi a măsurii în care o atare formă de organizare poate fi calificată „persoană juridică”, în înţelesul art. 135 din Codul penal.

 

a.1) Reglementând condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice, norma de drept penal invocată prevede expres că o atare formă de răspundere incumbă „persoanei juridice”.

 

Generalitatea exprimării legiuitorului conduce la concluzia că răspunderea penală poate reveni, în principiu, oricărui subiect de drept care are calitatea de persoană juridică, indiferent de forma de organizare ori de obiectul său de activitate, cu singurele trei excepţii, limitativ prevăzute de art. 135 alin. (1) şi (2) din Codul penal, respectiv statul, autorităţile publice şi instituţiile publice, acestea din urmă numai pentru faptele săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat.

 

Dispoziţiile inserate în titlul VI al Codului penal (referitor la răspunderea penală a persoanei juridice) şi cele existente în titlul X al aceluiaşi cod (care reglementează înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală) nu atribuie noţiunii de „persoană juridică” un înţeles de sine stătător în legea penală.

 

Prin urmare, în contextul exigenţelor de unitate terminologică impuse de prevederile art. 37 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în absenţa unei astfel de consacrări autonome în legea penală, semnificaţia sintagmei analizate se stabileşte în acord cu înţelesul „atribuit prin actul normativ care o instituie”.

 

În cazul de faţă, acest act normativ este, în prezent, Codul civil, adoptat prin Legea nr. 287/2009. În cuprinsul art. 25 alin. (3), cu denumirea marginală „Subiectele de drept civil”, Codul civil consacră, mai întâi, definiţia legală a noţiunii de „persoană juridică”, statuând că „Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condiţiile prevăzute de lege, este titulară de drepturi şi obligaţii civile”. Textul circumscrie, aşadar, acestei categorii de subiecte de drept acele forme de organizare care, pe de o parte, întrunesc condiţiile exprese ale legii, iar, pe de altă parte, sunt titulare de drepturi şi obligaţii civile, adică au capacitate civilă.

 

„Condiţiile prevăzute de lege”, la care face trimitere norma civilă, sunt reglementate, sub denumirea marginală „Elementele constitutive” (n.r. ale persoanei juridice), de prevederile art. 187 din Codul civil, potrivit cărora „Orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general”.

 

În fine, legea civilă se referă în mod expres şi la „calitatea de persoană juridică”, statuând, în cuprinsul art. 188 din Codul civil, că „Sunt persoane juridice entităţile prevăzute de lege, precum şi orice alte organizaţii legal înfiinţate care, deşi nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate condiţiile prevăzute la art. 187”. Interpretarea literală, dar şi logică a acestei ultime prevederi legale relevă că, în sfera subiectelor de drept care pot avea calitatea de persoane juridice, legiuitorul a înţeles să includă două categorii de entităţi, fie colective, fie unipersonale:

 

– entităţi cărora, prin acte normative speciale, legiuitorul le-a atribuit în mod explicit calitatea de persoană juridică, indiferent dacă ele îndeplinesc ori nu toate cele trei elemente constitutive, cumulative, ale persoanei juridice;

 

– entităţi cărora, deşi legiuitorul nu le-a atribuit în mod expres calitatea de persoană juridică, le-a asimilat totuşi o atare calitate, ca efect al constituirii lor în conformitate cu legea şi al întrunirii condiţiilor specifice persoanei juridice.

 

În contextul interpretării sistematice a normelor anterior enunţate rezultă că, în principiu, calitatea de persoană juridică nu se confundă cu noţiunea de „persoană juridică”, cea dintâi având semnificaţia unei recunoaşteri, prin legi speciale ori în condiţiile Codului civil, a statutului de subiect de drept anumitor entităţi, recunoaştere necondiţionată însă de îndeplinirea, în fiecare caz, a elementelor constitutive cerute de lege pentru existenţa „persoanei juridice”.

 

Altfel spus, pot avea calitatea de persoană juridică atât acele forme de organizare care, deşi nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 187 din Codul civil, sunt recunoscute în mod expres de legiuitor ca persoane juridice, după cum pot avea o astfel de calitate şi entităţi legal înfiinţate, care îndeplinesc toate elementele constitutive ale unei persoane juridice, fără a li se recunoaşte însă în mod explicit, neechivoc, acest statut, prin acte normative (altele decât Codul civil).

 

În schimb, interpretarea logică a aceloraşi dispoziţii legale conduce la concluzia că nu poate avea calitatea de persoană juridică o entitate căreia, şi în ipoteza întrunirii cumulative a elementelor constitutive prevăzute de art. 187 din Codul civil, legiuitorul îi refuză expres, în termeni neechivoci, recunoaşterea calităţii de persoană juridică.

 

a.2) Delimitând, astfel, sfera subiectelor de drept care pot avea calitatea de persoană juridică, sub un prim aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie notează că, în ceea ce priveşte raportul dintre noţiunea de „persoană juridică” şi aceea de „personalitate juridică”, deşi, terminologic, cele două concepte nu se suprapun, se află însă într-o relaţie de condiţionare reciprocă.

 

Dacă persoana juridică este acea formă de organizare înfiinţată conform legii, titulară de drepturi şi obligaţii proprii, personalitatea juridică semnifică, în schimb, rezultatul procedeului tehnico-juridic prin care o persoană juridică este înfiinţată şi recunoscută ca veritabil subiect de drept, distinct de persoanele fizice ce o compun.

 

Data dobândirii personalităţii juridice nu este, în mod necesar, data înfiinţării persoanei juridice. Regula este că o entitate dobândeşte personalitate juridică şi, implicit, capacitatea deplină de a avea drepturi şi obligaţii, ulterior înfiinţării, fie prin înregistrare (în cazul persoanelor juridice supuse înregistrării), fie ca efect al autorizării constituirii lor ori al îndeplinirii altei cerinţe prevăzute de lege. Numai prin excepţie, legiuitorul recunoaşte entităţilor nesupuse înregistrării capacitate civilă de la data înfiinţării lor, în condiţiile generale prevăzute de art. 205 alin. (2) din Codul civil şi cu respectarea cerinţelor particulare, prevăzute de actul normativ în temeiul căruia acestea iau fiinţă.

 

Indiferent însă de specificul mecanismelor legale prin care entităţile colective sau unipersonale dobândesc personalitate juridică, recunoaşterea calităţii lor de subiect de drept, distinct de constituenţii săi, este condiţionată întotdeauna de finalizarea acestor mecanisme.

 

Unei entităţi nu i se poate recunoaşte, aşadar, calitatea de persoană juridică dacă ea nu are, în condiţiile legii, şi personalitate juridică, după cum nu se poate vorbi de personalitate juridică în cazul unei forme de organizare care ab initio nu poate avea calitatea de persoană juridică, fie potrivit legilor speciale, fie Codului civil.

 

O atare concluzie se desprinde nu doar din analiza coroborată a prevederilor legale anterior enunţate, ci şi din interpretarea logică a dispoziţiilor art. 193 alin. (1) din Codul civil care, sub denumirea marginală „Efectele personalităţii juridice”, statuează: „Persoana juridică participă în nume propriu la circuitul civil şi răspunde pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.”

 

Făcând referire la participarea „în nume propriu” a persoanei juridice la circuitul civil, textul reconfirmă raportul de condiţionare dintre dobândirea – în mod prealabil – a personalităţii juridice de către o organizaţie şi aptitudinea sa de a-şi asuma drepturi şi obligaţii proprii – în mod subsecvent – ca subiect de drept distinct. Personalitatea juridică este, prin urmare, cea care conferă unei entităţi calitatea de subiect de drept distinct, drepturi şi obligaţii proprii, dar şi responsabilitate juridică proprie.

 

În acest context se poate conchide, contrar tezei avansate, că o persoană juridică este, prin ipoteză, o entitate dotată întotdeauna cu personalitate juridică.

 

a.3) În planul răspunderii penale, concluzia astfel enunţată are semnificaţia imposibilităţii de antrenare a răspunderii unor entităţi/organizaţii fără personalitate juridică, indiferent dacă ele sunt înfiinţate şi organizate în strictă conformitate cu normele unor legi speciale şi independent de forma concretă de organizare.

 

Având ca efect inexistenţa capacităţii sale juridice, absenţa personalităţii juridice a subiectului de drept semnifică, în materie penală, inaptitudinea acestuia de a se implica ab initio, în nume propriu, în raporturile penale de conformare, de a-şi asuma proprio nomine obligaţiile ce îi revin în acest tip de raporturi şi, implicit, de a suporta, în caz de încălcare a acelor obligaţii, toate consecinţele penale ale faptelor sale.

 

Cerinţa existenţei personalităţii juridice ca premisă pentru angajarea răspunderii penale a entităţilor colective în condiţiile art. 135 din Codul penal a fost subliniată, de altfel, expressis verbis în chiar expunerea de motive la Legea nr. 286/2009. În secţiunea a 2-a pct. 2.38 a acestui document1 s-a precizat că „în reglementarea răspunderii penale a persoanei juridice au fost păstrate principiile pe care se fundamentează această răspundere în concepţia Codului penal în vigoare, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 278/2006”, afirmându-se explicit că „a fost menţinută cerinţa existenţei personalităţii juridice ca premisă pentru angajarea răspunderii penale a entităţilor colective”.

 

În plus, subzistenţa unei atare premise este reliefată şi de o abordare din perspectivă istorică a instituţiei răspunderii penale a persoanei juridice.

 

O evaluare succintă a instrumentelor juridice internaţionale pertinente, ce au stat la baza consacrării normative a acestei instituţii, relevă că răspunderea penală a persoanei juridice a fost introdusă în legislaţia naţională prin Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 12 iulie 2006).

 

În expunerea de motive ce a precedat adoptarea acestui act normativ s-a arătat că noua reglementare îşi găseşte legitimitatea „în considerente de ordin practic, impuse de realităţile vieţii socioeconomice contemporane”. S-a subliniat, de asemenea, că introducerea acestei noi instituţii constituie expresia necesară a adaptării legislaţiei penale româneşti la reglementările internaţionale, menţionânându-se exempli gratia Al doilea Protocol la Convenţia pentru protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene (care recomanda României introducerea răspunderii penale a persoanei juridice în legislaţia internă) şi Convenţia penală privind corupţia, ratificată prin Legea nr. 27/2002 şi prin care statul român îşi asumase obligaţia de a reglementa răspunderea penală a persoanei juridice.

 

Cele două instrumente juridice internaţionale cuprindeau definiţii identice ale noţiunii de persoană juridică, art. 1 lit. d) din Al doilea Protocol la Convenţia PIF şi, respectiv, art. 1 lit. d) din Convenţia penală privind corupţia definind persoana juridică ca desemnând „orice entitate având acest statut în baza dreptului naţional aplicabil, cu excepţia statelor sau a altor entităţi publice în exercitarea prerogativelor lor de putere publică şi a organizaţiilor internaţionale publice”.

 

Cât priveşte sfera subiecţilor răspunderii penale, legiuitorul român a inclus în aceasta exclusiv persoanele juridice, adică acele entităţi cărora legea civilă le recunoaşte o atare calitate, cu trei excepţii: statul, autorităţile publice şi instituţiile publice care desfăşoară o activitate care nu poate face obiectul domeniului privat. Dispoziţiile art. 191 din Codul penal din 1969 prevedeau expres că „Persoanele juridice (…) răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice (…)”, formulare substanţial asemănătoare celei existente şi în actualul art. 135 din Codul penal.

 

Or, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 278/2006, persoanele juridice erau, conform art. 26 lit. e) din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, acele organizaţii care aveau „o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu afectat realizării unui anume scop în acord cu interesul obştesc”, cele trei elemente constitutive ale calităţii de persoană juridică fiind identice celor reglementate şi în prezent de art. 187 din Codul civil.

 

Totodată, similar normelor în vigoare, referitoare la data şi la efectele dobândirii personalităţii juridice, dispoziţiile art. 32-33 din Decretul nr. 31/1954 statuau că „Persoanele juridice sunt supuse înregistrării sau înscrierii, dacă legile care le sunt aplicabile reglementează această înregistrare sau înscriere”, iar „Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor”.

 

În coordonatele vechii legislaţii astfel definite, în doctrina şi jurisprudenţa anterioară datei de 1.10.2011 nu au existat, de altfel, controverse asupra obligativităţii existenţei personalităţii juridice a subiectului activ al unei infracţiuni, admiţându-se că o atare personalitate este o condiţie a răspunderii penale a persoanei juridice.

 

Ca atare, în absenţa unor modificări terminologice de substanţă în dispoziţiile actelor normative subsecvente, privitoare la „persoana juridică” şi la statutul său, precum şi a intenţiei neechivoc exprimate de legiuitorul penal actual, o interpretare diferită a dispoziţiilor art. 135 din Codul penal sub aspectul înţelesului acestei noţiuni este lipsită de suport juridic.

 

b.1) În a doua coordonată de analiză necesară pentru clarificarea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării se impune a se determina dacă întreprinderea individuală, în reglementarea în vigoare, poate fi considerată persoană juridică, numai în caz afirmativ existând posibilitatea subsecventă a tragerii sale la răspundere penală.

 

Regimul acestui tip de întreprindere este consacrat normativ în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 25 aprilie 2008).

 

Ordonanţa defineşte explicit termenii şi expresiile pe care le utilizează în cuprinsul său, rezultând inter alia, potrivit art. 2 lit. g), că întreprinderea individuală semnifică „întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de un întreprinzător persoană fizică”.

 

Prin „întreprindere economică” se înţelege, potrivit art. 2 lit. f) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, „activitatea economică desfăşurată în mod organizat, permanent şi sistematic, combinând resurse financiare, forţă de muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice şi informaţie, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege”, iar noţiunea de „întreprinzător” semnifică, conform art. 2 lit. e), „persoana fizică care organizează o întreprindere economică”.

 

Afirmând explicit că întreprinderea individuală este o formă de activitate economică, lipsită de personalitate juridică, legiuitorul a exclus, aşadar, o posibilă includere a acestui tip de activitate în sfera persoanelor juridice.

 

Impunerea unor condiţii de înregistrare în registrul comerţului şi de autorizare a funcţionării întreprinzătorilor persoane fizice, titulari ai întreprinderii individuale, nu este de natură a conduce la o concluzie contrară.

 

Din analiza sistematică a prevederilor art. 7-15 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 rezultă că titularul obligaţiei de înregistrare/autorizare este întreprinzătorul persoană fizică, subiect de drept distinct, nicidecum întreprinderea individuală.

 

În acest sens, art. 7 alin. (1) prevede că „Persoanele fizice prevăzute la art. 4 (…) lit. b) [n.r. întreprinzătorii titulari ai întreprinderii individuale] au obligaţia să solicite înregistrarea în registrul comerţului şi autorizarea funcţionării, înainte de începerea activităţii economice, ca (…) întreprinzători persoane fizice titulari ai unei întreprinderi individuale”.

 

Intenţia legiuitorului de a exclude o posibilă asimilare a întreprinderii individuale unei persoane juridice rezultă şi din analiza prevederilor inserate în cap. III secţiunea a 2-a a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008, relative la „regimul juridic al întreprinzătorului persoană fizică titular al întreprinderii individuale”.

 

Sub un prim aspect, denumirea legală a acestei secţiuni pune în lumină, fără echivoc, subiectul de drept destinatar, titular al ansamblului de drepturi şi obligaţii pe care legea le instituie, acesta fiind întreprinzătorul persoană fizică.

 

În al doilea rând, pentru clarificarea efectelor pe care înregistrarea în registrul comerţului le are asupra întreprinderii individuale, legiuitorul a prevăzut în mod expres că, de la data înregistrării sale, „întreprinzătorul titular al întreprinderii individuale este comerciant persoană fizică” (art. 23). Acesta, iar nu întreprinderea individuală, dobândeşte, aşadar, ca efect al înregistrării în registrul comerţului, drepturile şi obligaţiile ce derivă din calitatea de comerciant.

 

Dimpotrivă, intenţia neechivocă a legiuitorului în raport cu acest tip de întreprindere [afirmată în cuprinsul art. 2 lit. g)] este reiterată în conţinutul art. 22, potrivit căruia „Întreprinderea individuală nu dobândeşte personalitate juridică prin înregistrarea în registrul comerţului” şi, drept urmare, nu are aptitudinea de a-şi asuma drepturi şi obligaţii specifice unui comerciant.

 

Prevederile art. 24-26 constituie argumente normative suplimentare în susţinerea aceleiaşi concluzii, ele statuând în sensul că întreprinzătorul persoană fizică – titular al întreprinderii individuale – este cel care, în calitate de „angajator persoană fizică”, poate angaja terţe persoane, are dreptul de a fi asigurat în sistemul public de pensii ori în sistemul asigurărilor sociale de sănătate şi tot el răspunde pentru „obligaţiile sale” cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost constituit şi, în completare, cu întreg patrimoniul, iar în caz de insolvenţă, va fi supus procedurii simplificate prevăzute de Legea nr. 85/2006.

 

Prin urmare, analiza normelor supracitate legitimează concluzia că întreprinderea individuală nu constituie o persoană juridică recunoscută de lege, în înţelesul art. 188 teza I din Codul civil, urmând a se evalua şi dacă, în pofida exprimării legiuitorului, o atare formă de organizare ar putea fi considerată, totuşi, o persoană juridică în sensul tezei a II-a a normei civile.

 

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor integrate în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 rezultă că nu sunt întrunite, în cazul întreprinderii individuale, cele trei elemente constitutive ale persoanei juridice prevăzute de art. 187 din Codul civil.

 

Concordant conţinutului art. 2 lit. f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008, întreprinderea individuală constituie o formă de organizare a unei activităţi economice, desfăşurată de şi pe riscul întreprinzătorului titular. Întreprinderea individuală nu este o entitate cu o organizare proprie, de sine stătătoare, întrucât nu se decelează, în cazul său, elementele inerente acestei organizări, respectiv posibilitatea unei subcompartimentări a activităţilor ce ar putea fi desfăşurate ori cea a desemnării unor „organe” proprii sau a unui reprezentant legal.

 

Dimpotrivă, aşa cum rezultă din analiza dispoziţiilor art. 24 şi 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008, subiectul de drept angajat în relaţiile cu terţii este întotdeauna întreprinzătorul persoană fizică, el, iar nu întreprinderea, fiind cel căruia legiuitorul îi recunoaşte calitatea de comerciant.

 

Întreprinderea individuală nu este nici titulara unui patrimoniu propriu, afectat fiinţării sale ca entitate distinctă de întreprinzătorul titular.

 

Sub acest aspect, prevederile art. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 statuează expres că persoana răspunzătoare patrimonial este întreprinzătorul – persoană fizică titular – care poate răspunde cu patrimoniul de afectaţiune „dacă acesta a fost constituit”.

 

Pe de o parte, exprimarea legiuitorului relevă caracterul facultativ al constituirii patrimoniului de afectaţiune, în contrast cu obligativitatea constituirii unui patrimoniu propriu de către orice entitate susceptibilă a fi calificată persoană juridică. Pe de altă parte, se impune observaţia de principiu că patrimoniul persoanei juridice, ca element constitutiv al acesteia, nu se confundă cu patrimoniul de afectaţiune, primul constituind totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care au ca titular însăşi persoana juridică, pe când cel de-al doilea, doar o formă de divizare a patrimoniului unic, o masă în cadrul acestuia din urmă, cu o anumită afectaţiune.

 

În al doilea rând, reglementând răspunderea întreprinzătorului titular cu patrimoniul de afectaţiune, rezultă că legiuitorul a înţeles, o dată în plus, să reconfirme persoană fizică – întreprinzător în înţelesul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 – drept unic subiect de drept implicat în raporturile disciplinate de acest act normativ, doar ea având capacitatea de a-şi asuma obligaţii patrimoniale şi a răspunde, prin urmare, fie cu masa de afectaţiune, fie cu propriul patrimoniu.

 

În fine, o concluzie similară se desprinde din analiza critică a dispoziţiilor ordonanţei referitoare la activitatea de ansamblu în cadrul unei întreprinderi individuale.

 

Nu există în actul normativ supus analizei nici prevederi referitoare la înfiinţarea propriu-zisă a întreprinderii individuale şi nici dispoziţii vizând încetarea acesteia. Art. 27 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 reglementează doar cazurile de încetare a activităţii şi de radiere a întreprinzătorului persoană fizică, respectiv decesul, prin voinţa acestuia ori condiţiile art. 25 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului.

 

Aceste cazuri legale de încetare se raportează, însă, la persoana şi la activitatea întreprinzătorului, nu a întreprinderii individuale în sine, şi se diferenţiază, în substanţă, de cazurile de încetare a persoanei juridice reglementate de Codul civil în cuprinsul art. 244, respectiv constatarea ori declararea nulităţii, fuziunea, divizarea totală, transformarea, dizolvarea sau desfiinţarea ori un alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege.

 

O atare opţiune a legiuitorului se integrează, în mod coerent, în întreaga construcţie normativă existentă în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008, centrată pe ideea recunoaşterii întreprinzătorului ca unic subiect de drept implicat în raporturile juridice pe care le disciplinează.

 

Prin urmare, se poate concluziona că întreprinderea individuală nu este implicată ca subiect de drept în raporturile juridice reglementate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008, nu are calitatea de persoană juridică în înţelesul normelor Codului civil şi nu poate fi, în sine, nici destinatar al actelor normative civile ori al dispoziţiilor legislaţiei penale.

 

În acest context normativ rezultă că întreprinderea individuală constituie o formă de activitate economică organizată în condiţiile legii de persoana fizică titulară, iar nu o entitate de sine stătătoare, capabilă a dobândi drepturi şi obligaţii proprii în condiţiile prevăzute de art. 188 din Codul civil. Nefiind o persoană juridică, acest tip de întreprindere nu poate răspunde penal în condiţiile prevăzute de art. 135 din Codul penal.

 

Pentru considerentele expuse, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a considerat că se impune admiterea sesizării, pronunţând următoarea soluţie:

 

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală în Dosarul nr. 4.039/1/2015, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „dacă întreprinderea individuală, persoană juridică fără personalitate juridică, poate fi subiect activ al unei infracţiuni săvârşite în realizarea obiectului de activitate”.

 

Stabileşte că întreprinderea individuală, formă de activitate economică organizată de întreprinzătorul persoană fizică în temeiul dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008, nu are calitatea de persoană juridică şi, prin urmare, nu poate răspunde penal în condiţiile prevăzute de art. 135 din Codul penal”.

 

Andrei PAP

 

Sursa: Juridice.ro

Ești aici: Home Stiri si evenimente ICCJ. Dezlegarea unor chestiuni de drept. Răspunderea penală a întreprinderii individuale

CCINT este o organizaţie neguvernamentală, cu caracter autonom, care susţine interesele comunităţii de afaceri şi, în special, pe cele ale membrilor săi, în dialogul cu instituţiile statului şi organismele internaţionale. Camera acţionează pentru crearea unui mediu de afaceri stabil, coerent şi propice dezvoltării sectorului privat, unei economii de piaţă reale, durabile şi deschise spre exterior.

Newsletter CCINT

mod_vvisit_countermod_vvisit_countermod_vvisit_countermod_vvisit_countermod_vvisit_countermod_vvisit_counter
mod_vvisit_counterAstazi685
mod_vvisit_counterIeri736
mod_vvisit_counterAceasta Saptamana2068
mod_vvisit_counterSaptamana Trecuta5085
mod_vvisit_counterAceasta Luna21053
mod_vvisit_counterLuna Trecuta19833
mod_vvisit_counterTotal Vizitatori946665

Online Acum: 13
IP-ul Dumneavoastra: 54.145.96.122
,
Astazi: June 27, 2017